Când rămânem în liniște, suntem cuprinși de frământări, de temeri care ne chinuie − și lucrul acesta ni se pare normal, de la sine înțeles. Însă este o risipă de energie duhovnicească, un consum, o pierdere. Omul care se lasă pradă unor astfel de stări, gândindu-se continuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat. A alunga gândul înseamnă a nu-l băga în seamă. Și atunci, într-o clipită își pierde puterea! Dar când începi să muști momeala și să zici: „Ah, așa să fie oare?”, atunci intri în dialog, și gândul prinde putere și te robește, secătuindu-te de puteri. Îmi pierd bucuria, inima mi-e întemnițată, încurcată, robită. Alung gândul înseamnă că nu mă apuc să discut cu el pentru a-l putea controla, înțelege, analiza și trage o concluzie care să-mi convină. Lucrul acesta aduce o stare de epuizare, puterile mele sufletești își pierd tăria și nu pot nici să mă rog, nici să mă bucur, nici să pricep nimic.
Cei mai mulți dintre noi suntem sfârșiți din cauza gândurilor, de aceea nu rezistăm nici în relațiile noastre reale. Omul ajunge la epuizare din pricina gândurilor sale, se chinuie lăuntric, suferă și nu mai are putere să gestioneze lucruri simple. Îl vezi că este obosit, nervos, își iese imediat din fire, pentru că înlăuntrul lui este deja la pământ. De aceea, e foarte important ca omul să se roage.
La început, preț de câteva minute trebuie să se liniștească, să nu se gândească la nimic, să nu spună nimic. Să nu aibă nicio grijă, să se golească complet de toate, să nu aibă nici gânduri bune, nici gânduri rele, să lepede toate înțelesurile, să se liniștească. Iar după câteva minute, când se așterne acea stare de liniște, omul este gata să se roage.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită și nu are putere pentru că se face într-o stare de neliniște, într-o stare de tensiune, de încleștare lăuntrică pricinuită de grijile noastre. O rugăciune făcută cu neliniște nu este rugăciune, e timp pierdut! Rămâne fără ecou în inima noastră, nu are putere lucrătoare. În același timp, continuăm să ne îndreptățim: „Dar eu m-am rugat, însă Dumnezeu nu m-a ascultat!”, „Am privegheat toată noaptea în rugăciune!”. Nu te-ai rugat cu atenția la Hristos, ci la neliniștea pe care o aveai. Te-ai focusat asupra cererii, nu asupra lui Hristos. Cereai să ți se rezolve o problemă, și nu ai înțeles că Hristos era căutarea. Și am irosit fără rost noaptea întreagă. L-am căutat pe Hristos cu buzele, însă inima noastră era în altă parte. De aceea, omul nu se poate ruga adevărat, nu poate avea roade la rugăciune dacă e tulburat, stresat, neliniștit sau presat de ceva. Să ne golim mintea de gânduri, să ne liniștim, să fim cu pace.
Oceanul Rugăciunii minții
Și nu există o mai mare liniștire decât certitudinea unei relații vii! Vorbirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, legătura aceasta vie îți va aduce o stare de împlinire sufletească, care e rodul unei relații iubitoare cu Dumnezeu, la fel cum într-o relație cu o anumită persoană importantă pentru tine, pe care o iubești și ești sigur de dragostea ei, nu mai ai nevoie de cuvinte, doar te bucuri, iar această bucurie îți aduce tăcere și liniștire. Omul care trăiește cu adevărat această stare nu se tulbură în munca pe care o face și nu e afectat de discuțiile cu ceilalți. Poți să și muncești, să și discuți, și să păstrezi în tine această comoară, această tăcere lăuntrică. Văzând, te faci că nu vezi; auzind, că nu auzi. Și, când lucrezi așa zi și noapte, sau numai noaptea, atunci te obișnuiești și rămâi calm, liniștit, în largul tău.
La fel cum se bucură cineva și se desfătează de mare, tot așa te desfătezi și tu de oceanul Rugăciunii minții. Aceasta este isihia celui care se roagă! E ca și cum s-ar lăsa pe sine să plutească în marea milostivirii dumnezeiești: se predă pe sine, se odihnește, nu simte nicio tulburare. Poate să fie sfârșitul lumii în jurul lui ‒ pe el nu-l atinge, pentru că înlăuntrul său există ceva mult mai important.
Vine gândul și te tulbură: „Și dacă mori?”, „Viața mea e în mâna lui Dumnezeu!”; „Și dacă ajungi în iad?”, „Dacă e voia lui Dumnezeu, o să ajung și-n iad!”; „Dacă cei dragi ai tăi își pierd mântuirea?”, „Ai mei sunt, oare? Ai Domnului sunt! Eu fac doar ce-mi stă în putință, nimic mai mult!”.
Nu există supărare mai mare pentru diavol decât aceea de-a nu te tulbura. Și nu există reușită mai mare pentru diavol decât aceea de-a te tulbura și a te neliniști. Îți zice: „Da, ești prost? Hai să-ți explic de ce trebuie să te stresezi! Stai să-ți arăt, copilul tău este în pericol!”. Cu asta se ocupă diavolul. Și, dacă rămânem netulburați, atunci scandalizăm rațiunea, dar nu prin gândul nostru, prin contrazicere, adică prin împotrivire, ci prin totală nebăgare în seamă a gândurilor! Atunci vom scăpa și de psihoterapie, iar duhovnicul va avea mai puțin de muncă cu noi.
Traducere de Monahia Agatha
